Patru.

E ca senzatia aia pe care ti-o da un film ca 21 Grams.. Vrei sa faci ceva, dar nu poti, enervat déjà la a treia incercare, sa controlezi miscarea gatului, simpla, spre drepta, sa vezi ce se intampla, de ce scartaie usa aia pe care ai lasat-o inchisa. Nu te poti intoarce, adica nu reusesti sa percepi campul vizual pe care ti-l doresti. E cand incepusesi un vis de senzatie de care, indepartandu-te cumva –chiar si asta stii-, nu te poti desprinde pentru ca stii exact ca acolo erai chiar tu, pentru ca simteai exact senzatia, cu nasul, cu nervii toti, si nu poti vedea usa aia, desi tragi raaau de tine, petntru ca senzatiile din vis sunt atat de puternice si defapt reale, incat, desi te trezesti, nu o poti vedea. Si te panichezi, intre somn, ca nu te poti misca unde vrei sa te misti, ca nu controlezi. Si ai timp sa crezi, inclusiv, ca esti intr-un subit, poate chiar iremediabil colaps fizic, atata vreme cat pur si simplu nu mai poti vedea ce vrei, pentru ca nu te mai poti misca in directia pe care o ordoni cu mintea. Vointa, si absenta ei, sunt de o forta greu de imaginat ziua. Realizezi doar in somn puterea ei. Semi-somn ori simplu contrast- daca nu poti, macar stii ca vrei, desi nepuntincios.


Traiesti senzatia - si as folosi un cuvant englezesc pentru ca nu exista un adverb corespondent in limba romana – both in somn si in trezie. In somn, pentru ca acolo se dezvolta si se defineste puternic, in trezie - pentru ca ramai cu ea, vie senzatia, vie neputinta. Ca o, daca acest cuvant nu ar detine uzanta unei conotatii religios si laic necesar positive - ca o revelatie. A neputintei. Nu inchipuite, ci real-sigur incercate.

Norocul e ca a sunat un telefon. Pulsul a inceput sa galopeze constient, cu ochii inchisi inca, asistam la trezire. Cand mi-am auzit respiratia clar, in ritm nefiresc, sacadata, acum ca dupa alergare, am avut curajul sa deschid ochii complet. Eram la mine, culorile-luminile familiare, in dreapta mea era telefonul care sunase, smulgandu-ma din.

Despre cum vrem sa controlam lumi care nu ne apartin momentului.


De-aia nu dorm ziua. Ma bantuie cu anii si nu uit. De-aia trebuie lumina zilei dimineata la ora 7 si ceva, in iunie, cand rasare soarele direct in ochi. Cand ii deschizi pentru a il primi, orbitor si bun.

La vie est ailleurs.

Trei

Nordsee, mall, duminica dupa-amiaza. La masa noastra, un panda le explica celor doua agrafe colorate ca si-l doreste pe taticul lui, ramas in magazin din cauza a doua fete rele. Pe masa din stanga, déjà plina cu tavi, odihnesc crevetii, in asteptarea randului lor firesc – supa intai, felul doi pe urma desertul la sfarsit. Ridic privirea, un baiat mai curatel si un cuplu. El, in bluza lui de trening, alb cu, discret, putin albastru. Langa freza US Army putin incurcata, o domnita suvitata, cu cerceii clips de aur, atent fardata si buze pline, agreabila, un ruj aramiu si trasaturi putin aspre, dar bine desenate.


E fantastic de bun locul, i-as atarna acolo pentru a-i privi. Eu, tolanita neglijent, sustineam agrafele. Ei mancau.

Treningul e decis si ii este, evident, foame. Ea ridica ritmic o mana fina, cu unghii ovale si lacuite discret. Are grija sa tina buzele lipite cand mesteca. Are grija sa duca furculita la gura, spatele ramane drept si apetitul sub control. Atenta, vorbeste gesticuland incet cu celalalt. Nu inteleg de ce tot inclina barbia spre dreapta pentru a culege mancarea si banuiesc imediat o gestica disimulata pentru jacheta de vis-a-vis.

Dar cotul ei e lipit de masa si mi se arata si degetele-i ingrijite, care il imping discret pe cel mic inspre luminatorul insorit. Mesteca incetisor, cu obrajii plini. Jenata obscur, incearca un zambet amabilafabil. Draga de ea. Daca i-ar spune cineva ca e frumoasa, poate s-ar relaxa, macar de-ar rade.

Pe langa noi trece alene o silfida eleganta care culege, absent, toate privirile uimite ale trecatorilor. Se rupe filmul, la loc comanda. Sucul e prea rece iar panda s-a potolit, pofticios.

Doi.

Un DAF pe Aviatorilor, sa intre pe Dorobanti. Soferul – un tip carunt, mai plin din fire si aparent calm, scoate o lamiae sfrijita si un cutit. Intai - a doua, se opreste din nou. Tine, expert lamaia si cutitul intr-o mana si dezlipeste atent eticheta ovala de pe fruct. In spate, pasagerii calmi, e vineri si merg acasa. O ia si ramane o clipa cu mana in aer – cauta un loc liber pe parasolarul autobuzului. Trafic. O aplica, probabil ca are déjà o colectie, nu se vede de soare. Asta mi-a amintit de o poveste citita pe undeva despre haosul dintr-un microbuz de naveta, unde un tacticos isi ia micul dejun cu ceapa si slanina afumata, iar soferul disperat, curata patru-cinci portocale si arunca pe geam cojile, sigur ca in capul altora, din mers.

Unu

Pe aleea in Herastrau unde vin veveritele. Trec, ciocnindu-se, doi: ea pe la vreo 50 poate, blonduta, pe patrat, genul care vinerea lucreaza pana la 13.00 si poarta jacheta bej pana la genunchi si geanta neagra; el - in negru, cu putina briantina si un tiv desfacut peste pantofi mai inalti, calca pe el in praf. Ea, un pas in urma, se lupta cu o batista. El are o carte in mana si se intoarce cu un ordin jovial dar ferm “Cu forta!! Forta!” Ea se lupta in continuare cu batista iar el o inconjoara, semi distant, retinandu-si un zambet. “Baga forta, nu asaaaa”. Am uitat - el are un sacou negru, reiat, din cele care par elegante.

Ce expresie de afectiune, neasteptata si vizibila.

moment anement

Si, citindu-l, mi-am adus aminte raspunsul pe care nu l-am stiut pe de rost azi, la intebarea lui Calin –Zi-ne acum, spune-ne, cum faci, care e secretul? I-am aratat lacasul a doua rotite de la etaj, care par sa nu functioneze bine si am sugerat ca poate asta e. Dar, defapt raspunsul era in alta parte: Parem nebuni si parem ciudati si slabi si oricum veti vrea sa spuneti, dar, in ciudatenia asta de halo social care ne inconjoara, n-am uitat niciodata ca exista primavara. Nu ca nu mi-a lipsit, in nerabdare, dar ca intotdeauna am putut rade si zambi pentru ca stiu exact ca exista. De aici si obstinatia de non-entuziasm in fata a ce ni se arata la microscop ca e bine ori facil de avut, ori imediat aproape, uneori next door - in fata, adica, a cate unui anotimp care nu apartine nicicui. Secretul e, asadar, in Pot rade pentru ca stiu sensul, iar virajele nu sunt decat drumul.


Mai stiu si ca vara vine brusc si sacadat, in momente, si cu asta ma ocup zilele astea- cu autoconvingerea firescului de a accepta ca putem avea momente fericite, dar ca asta nu inseamna ca ele vor coloniza zilele sau lunile sau orele noastre toate. Restul vine cu valul, restul vine cu filosofeala de a te uita la luna si a o imparti la doi, ca-ti vine sa o trimiti in zbor pe un alt obraz de perna moale. Si e ciudat, pentru ca proiectam in maine - cu fiecare zambet - proiectam dorinta puternica, suflul faptelor, senzatii noi si multe si iar si mai vreau si ne trezim ca, rationali de-am fi, ne-am astampara naibii si am vedea realitatea - a plecat, fratilor, prieteni dragi, lume, a venit un moment si a plecat. Capra si lupule cu trei iezi, sora mea, parintilor, copila ruxa, Vama veche, dragilor, a plecat, s-a intors acolo de unde a venit.

fereastra, cum ar fi

Deasupra Atlanticului, dupa doua zile la Paris si inca doua pe autostrazile fara frane – directia Constanta-cand-nu te-astepti.


Am descoperit din nou orasul frantei, cu apartamentele lor de necrezut, cu patru ferestre usi, fara perdea elegante si inalt tavanul, aveau bibliotect intregi si lumini la discretie, ce nonsalanta, sa nu iti grijuiesti curiozitatea vecinilor.

Nu stiu, e mult de spus, sunt mai multe cum ar fi? Cum-ar-fi- Hotel de Ville in soare, pe patinoar, ceea-ce-a-fost-in-noaptea-aceea-in-care-ti-am-scris, Iarasi nu te cunosc ina mai deloc si tu, de ce atata ce as fuma o tigareta si n-am vazut niciodata oceanul.

cat de steril uneori, cuvantul neadresat. Arettes.

Mi-as vorbi despre, despre cat de multe intrebari si cat de ramificata imaginatie in tot ce gandesc depre.

Are conexiunea, o stie, dar nu stiu daca si-o mai doreste. Daca mai este in stare de gesturi ca in sotron, dupa ea. C’est ca. O proiectie in conditional-optativ - te-as iubi profund, pana la capat, numai da-mi un semn, stiu destul cat inseamna intalnirie astea ca a noastra, ce rar, desi am poate, mai mult de 10 ani decat tine. Despre zborul asta de-abia-astept-sa-te-vad-sa-inteleg-o data. Despre plecat, despre noul in ce faci maine, who knows ce?

Despre piese de teatru montate pe loc, despre autorii daruiti, care au talentul de a te ancora in imaginarul lor. de a iti compune teatrul care sa iti prezinte propriile vise ceva pe firescul putin prea neobisnuit, despre noi-cei-care-inventam-povesti-de-viata, care pot sa va convinga de existenta unei potiuni magice,-are-sa.

Ti-am scis un moment, ti-am imaginat o seara la teatru, ca atunci cand, asa cum rar, te transporti in altceva. Ktharsis.Oameni care, stiind pe cine privesc in ochi, dar mai ales cu ce privire, rup realitatea pentru o bresa intre timpuri si te emotioneaza cat sa nu mai poti vorbi. Nu mi-ai mai dat un semn de nimic de atunci. Tacerea asta, incep sa inteleg tacerea mea, nu mai stii ce sa crezi. Iti imaginezi tot felul, de la opus la error message – de ce l-am sters inainte sa inteleg ce n-am-trimis? tacerea asta imi face bine, boema cea-lipsita-de preocupare ce se afla, tacerea faptei imi face bine cum nu am stiut. Te-as putea iubi mi-am spus, tare, profund, pana la lacrimile neputintei. Dar nu stii, cum nu stiu nici eu., poate asta e proba iubirii, sa stii.

Nu sa descoperi neasteptatul, sa descoperi opusul lui – familiarul. Si sa il poursuit pana la cunoastere, dar mai ales dincolo de ea.

Sa ajungi sa stii si sa nu modific nici cu jumatate de grad emotia.

Ori sa o nuantez cum nu te-ai fi asteptat nici-tu-mai-delicat.

Suna ora, se pierde bateria, revin cu noutati, dupa acest zbor atlantic.

E doua noaptea la noi, iar eu nu dorm, ba, pe deasupra, pretind sa nici nu pot incerca sa dorm.

Noapte buna.

un personaj - Concurs de nume

Ma suna. Ma cheama. Pun rochia si tocu potrivit, ma duc.


Caut bezmetic adresa, sun ca intarzii, ajung intr-un final, ca din intamplare chiar pe strada aia eram, in aventura de a ma intoarce cumva pe Calea Traian fara sa iau iarasi sinele de tramvai in botul masinii. O stradela laturalnica, cotita la un moment dat intre un bloc in mijlocul drumului si un sens interzis.

Zaresc numele strazii, parchez si caut. Poarta rosie , prima pe stanga. Intru in gang, o cladire veche, poate de inceput de secol, pe trei etaje doar doua apartamente. Sun, vezi indicatiile, la butonul pe care nu scrie nimic – al doilea, fireste. Se aude o voce voalata care intreaba cine sunt, zic si se deschide o usa grea, cu feronerii la geam. Scari in spirala, cu lumina de sus, de undeva. Primul etaj nimic, la al doilea sunt doua usi.

Una arata ca acasa, iar pe sonerie e un afis scris cu pixul si lipit cu scoci isteric “Sunati la usa din dreapta”. Cea din dreapta e obscur ferecata, ca un seif, cu yala imensa in mijloc. Nu scrie nimic, deci sun. Deschide o don’soara pe modelul patrat dar cu haine sexy, o creatza din aia cu freza de canish – breton si pana pe umeri cade permanentul, ori poate natural, mai stii, biata de ea. Imi explic imediat timbrul voalat prin figura care ma invita, fara sa se uite prea bine la mine, sa ma asez pe unul dintre scaunele inghesuite langa un perete – biroul ei secretarial e ascuns de designer dupa un paravan metallic, intre inoxuri si autocolante rosu rubinii. E ok, are imprinamta, un fax si birou la care e clar ca mai si lucreaza. Nepoftitii nu trebuie sa vada, dar pot trage cu ochiul la ce are pe masa, nu e cana de cafea, e tarziu, dupa sase seara. In schimb, cine stie la strigatul cui o fi ascuns dupa paravanul ei, unde altundeva, sprijinit de perete, un afis din ala inramat pe vertical in maroniu, cu imaginea unui teanc de bani postat ca “My first million $”. Ok, e unul pe acolo pe care l-a chinuit bunul simt.

Ma intreaba, distrat, daca am un CV imprimat, daca nu – se rezolva, sa-i zic numai. I-i dau in versiunea grafica aprobata de mine si astept.

E un hol mic, izolat de o incapere luminoasa si de un coridor in dreapta usi de lemn masiv, vopsite a vechi, dar nu rele, deloc. Cu geamuri de sticla rotunda, in ochiuri a lentil concave, straluceau in lumina aia.

Dincolo ma uit si – o masa ovala, destul de mare, in jurul careia puteai strange mai multi clienti, invitati etc. E o firma care pe net aparea cu doi actionari britanici, fara fata comerciala, dar care isi dau silinta ca niste voluntari dintr-un ONG versat sa-ti inspire calitate sau cine stie, poate clar-obscur. Fac.. consultanta in business, poate financiara, poate legal, nu se stie. K, se deschide usa din fata si apare un prafuit cu sacou ecosez pe verzui, purtat la niste pantaloni dubiosi – cu pense, gri, plus o camasa de culoare incerta.

Apare in prag, lasa clanta din mana si face o plecaciune la 90 de grade cu mana dusa galant la piept, Sssunt onorat, sasaie. Cand s-a ridicat a avut gestul ala de a-si alunga din ochi freza carunta. Un nene cu pometii rosii injectati si o privire cam tulbura.

Ma apropii, ingaima ceva din care pot distinge un Va rog, va rog, ca si cum, dar defapt nu poti sti, te cam intrebi ce-o vrea sa zica pentru ca nu prea intelegi. In sfarsit isi reidica frez si ma intreaba daca eu sunt, imi explica cum ca timpul e money si ma lasa fara respiratie: un damf de wiskey, probabil, sanatos, proaspat, cultivat inca de dimineata. Raman fara suflu un minut si imi revin, sigur, eu sunt… Imi retine mana poate un minut intreg si se uita lung, destul de acut, interogator, nesigur doar pe genunchi.

Dau sa intru si, intrigat, respira adanc – cinci minute, cinci lungi minute in care se uita lung si insistent, intorcandu-se teatral catre fereastra, ca si cum ar fi evident ce vrea. Nu e, dar ok, spun Sigur, eu am intarziat. Stie si lungeste vocala ca sa sublinieze. Daaaaa, ai intarziat. Intra, te rog.

Pleaca si se intoarce din drum precum Colombo, cu sipnarea putin incovoiata, poate de greutatea propriei importante, din nou va roog, va rrrog, lasase usa deschisa la birou. Intru si ma asez desi ma invitase cam intrigat, nu asta voise tace din nou si se hotaraste sa faca o gluma – e o placere sa va cunosc, deschid gura sa rad si-mi doreste scurt sa n-am de a face prea mult cu oameni ca el, insistent individ, ori poate sa ma priveasca din nou, ca un paianjen, inca niste minute extatice. Cu plecaciunea aia repetata la nesfarsit, din care, uneori, se ridica intr-o declamatie latineasca cum ca dura lex sed etc si ca vocatia avocatului, talentul, talentul e cel definitoriu, iar eu vreau sa vad cum gandesti. Ca avocatul nu are alt tel, money, money si iar… (si asteapta completarea ca la eurobingo, iar eu il cadorisesc doar cu o ridicatura intrebatoare din umeri). Pleaca iar.

La masa aia ovala ma instalez pe un scaun de piele, rotativ si comod si il astept. Inca sapte plecaciuni, inca paispe priviri lungi, directe, pe sub sprancene, patrunzatoare cumva, iscoditoare. Din nou gestul ala cu bretonul din ochi si iese din scena.

Vorbeste criptic la un telefon din biroul alaturat, usa e deschisa, pe urma da niste instructiuni neinteligibile cuiva care aproba mereu, Deciii, ai inteles, nu facem asa, actionam intelligent, vezi sa nuu… (va rog imaginati-vi-l pe Octavian Cotescu in rolul unui sef tampit, dar sarlatan imberb, plin de plecaciune, vocea era aceeiasi), fara sa-l vad, barbia lui se inclinase ca sa dea greutate pickului de inteligenta dezvaluit subit, far a devoila, totusi.. Ma intrebam daca sticla de pe biroul lui.. pariam déjà pe un burbon maroniu si franc, in sticla direct langa paharul de cristal cu fatetele alea taiate clasic in partea de jos, si fara gheata, n-avem timp.

Termina convorbirea si brusc, apare. Il trage dupa el pe tanar si mi-l prezinta ca pe consilierul care imi va pune niste intrebari generale, inainte sa vina el cu chestiuni tehnice. Plecaciunile din nou, sarutarile interbelice de maini, dispare pe usa si intr-un minut, iese de pe coridor impreuna cu un tip masiv, il conduce, pleata soioasa se opreste ostentativ sa ma vada – se uita evaluativ si iese, fara macar sa nimic, ce salut, ce prezentari, monser, iese pe usa.

Biroul superb, cu ochiuri de cristal la geamul usilor interioare, arcade de XIX-eme la ferestre, peretii curbati dupa cladirea cu iesire in doua strazi si cerul de afara curat, direct pe podea.

Se intoarce domnul si pretinde ca are de dat, stiti, doar inca un telefon de cateva minute, pana atunci – explica pentru tanarul din fata mea- Stii ce sa… Ai inteles… - coboara vocea de fiecare data si lasa suspansul deplin pentru fatza pustiului inocenta, cu ochii cascati a mirare si care repeat in nestire, dar putin repliat, poate de miros : Daa, da, sigur ca da. Dar stii tu, ti-am explicat, situatia financiara, tot, ca intotdeauna, sa stim si sa aflam, asta vrem sa vedem, vai, domnisoara, dar .., Domnisoara, nu?, zambeste teatral individual.

TBContinued