un personaj - Concurs de nume

Ma suna. Ma cheama. Pun rochia si tocu potrivit, ma duc.


Caut bezmetic adresa, sun ca intarzii, ajung intr-un final, ca din intamplare chiar pe strada aia eram, in aventura de a ma intoarce cumva pe Calea Traian fara sa iau iarasi sinele de tramvai in botul masinii. O stradela laturalnica, cotita la un moment dat intre un bloc in mijlocul drumului si un sens interzis.

Zaresc numele strazii, parchez si caut. Poarta rosie , prima pe stanga. Intru in gang, o cladire veche, poate de inceput de secol, pe trei etaje doar doua apartamente. Sun, vezi indicatiile, la butonul pe care nu scrie nimic – al doilea, fireste. Se aude o voce voalata care intreaba cine sunt, zic si se deschide o usa grea, cu feronerii la geam. Scari in spirala, cu lumina de sus, de undeva. Primul etaj nimic, la al doilea sunt doua usi.

Una arata ca acasa, iar pe sonerie e un afis scris cu pixul si lipit cu scoci isteric “Sunati la usa din dreapta”. Cea din dreapta e obscur ferecata, ca un seif, cu yala imensa in mijloc. Nu scrie nimic, deci sun. Deschide o don’soara pe modelul patrat dar cu haine sexy, o creatza din aia cu freza de canish – breton si pana pe umeri cade permanentul, ori poate natural, mai stii, biata de ea. Imi explic imediat timbrul voalat prin figura care ma invita, fara sa se uite prea bine la mine, sa ma asez pe unul dintre scaunele inghesuite langa un perete – biroul ei secretarial e ascuns de designer dupa un paravan metallic, intre inoxuri si autocolante rosu rubinii. E ok, are imprinamta, un fax si birou la care e clar ca mai si lucreaza. Nepoftitii nu trebuie sa vada, dar pot trage cu ochiul la ce are pe masa, nu e cana de cafea, e tarziu, dupa sase seara. In schimb, cine stie la strigatul cui o fi ascuns dupa paravanul ei, unde altundeva, sprijinit de perete, un afis din ala inramat pe vertical in maroniu, cu imaginea unui teanc de bani postat ca “My first million $”. Ok, e unul pe acolo pe care l-a chinuit bunul simt.

Ma intreaba, distrat, daca am un CV imprimat, daca nu – se rezolva, sa-i zic numai. I-i dau in versiunea grafica aprobata de mine si astept.

E un hol mic, izolat de o incapere luminoasa si de un coridor in dreapta usi de lemn masiv, vopsite a vechi, dar nu rele, deloc. Cu geamuri de sticla rotunda, in ochiuri a lentil concave, straluceau in lumina aia.

Dincolo ma uit si – o masa ovala, destul de mare, in jurul careia puteai strange mai multi clienti, invitati etc. E o firma care pe net aparea cu doi actionari britanici, fara fata comerciala, dar care isi dau silinta ca niste voluntari dintr-un ONG versat sa-ti inspire calitate sau cine stie, poate clar-obscur. Fac.. consultanta in business, poate financiara, poate legal, nu se stie. K, se deschide usa din fata si apare un prafuit cu sacou ecosez pe verzui, purtat la niste pantaloni dubiosi – cu pense, gri, plus o camasa de culoare incerta.

Apare in prag, lasa clanta din mana si face o plecaciune la 90 de grade cu mana dusa galant la piept, Sssunt onorat, sasaie. Cand s-a ridicat a avut gestul ala de a-si alunga din ochi freza carunta. Un nene cu pometii rosii injectati si o privire cam tulbura.

Ma apropii, ingaima ceva din care pot distinge un Va rog, va rog, ca si cum, dar defapt nu poti sti, te cam intrebi ce-o vrea sa zica pentru ca nu prea intelegi. In sfarsit isi reidica frez si ma intreaba daca eu sunt, imi explica cum ca timpul e money si ma lasa fara respiratie: un damf de wiskey, probabil, sanatos, proaspat, cultivat inca de dimineata. Raman fara suflu un minut si imi revin, sigur, eu sunt… Imi retine mana poate un minut intreg si se uita lung, destul de acut, interogator, nesigur doar pe genunchi.

Dau sa intru si, intrigat, respira adanc – cinci minute, cinci lungi minute in care se uita lung si insistent, intorcandu-se teatral catre fereastra, ca si cum ar fi evident ce vrea. Nu e, dar ok, spun Sigur, eu am intarziat. Stie si lungeste vocala ca sa sublinieze. Daaaaa, ai intarziat. Intra, te rog.

Pleaca si se intoarce din drum precum Colombo, cu sipnarea putin incovoiata, poate de greutatea propriei importante, din nou va roog, va rrrog, lasase usa deschisa la birou. Intru si ma asez desi ma invitase cam intrigat, nu asta voise tace din nou si se hotaraste sa faca o gluma – e o placere sa va cunosc, deschid gura sa rad si-mi doreste scurt sa n-am de a face prea mult cu oameni ca el, insistent individ, ori poate sa ma priveasca din nou, ca un paianjen, inca niste minute extatice. Cu plecaciunea aia repetata la nesfarsit, din care, uneori, se ridica intr-o declamatie latineasca cum ca dura lex sed etc si ca vocatia avocatului, talentul, talentul e cel definitoriu, iar eu vreau sa vad cum gandesti. Ca avocatul nu are alt tel, money, money si iar… (si asteapta completarea ca la eurobingo, iar eu il cadorisesc doar cu o ridicatura intrebatoare din umeri). Pleaca iar.

La masa aia ovala ma instalez pe un scaun de piele, rotativ si comod si il astept. Inca sapte plecaciuni, inca paispe priviri lungi, directe, pe sub sprancene, patrunzatoare cumva, iscoditoare. Din nou gestul ala cu bretonul din ochi si iese din scena.

Vorbeste criptic la un telefon din biroul alaturat, usa e deschisa, pe urma da niste instructiuni neinteligibile cuiva care aproba mereu, Deciii, ai inteles, nu facem asa, actionam intelligent, vezi sa nuu… (va rog imaginati-vi-l pe Octavian Cotescu in rolul unui sef tampit, dar sarlatan imberb, plin de plecaciune, vocea era aceeiasi), fara sa-l vad, barbia lui se inclinase ca sa dea greutate pickului de inteligenta dezvaluit subit, far a devoila, totusi.. Ma intrebam daca sticla de pe biroul lui.. pariam déjà pe un burbon maroniu si franc, in sticla direct langa paharul de cristal cu fatetele alea taiate clasic in partea de jos, si fara gheata, n-avem timp.

Termina convorbirea si brusc, apare. Il trage dupa el pe tanar si mi-l prezinta ca pe consilierul care imi va pune niste intrebari generale, inainte sa vina el cu chestiuni tehnice. Plecaciunile din nou, sarutarile interbelice de maini, dispare pe usa si intr-un minut, iese de pe coridor impreuna cu un tip masiv, il conduce, pleata soioasa se opreste ostentativ sa ma vada – se uita evaluativ si iese, fara macar sa nimic, ce salut, ce prezentari, monser, iese pe usa.

Biroul superb, cu ochiuri de cristal la geamul usilor interioare, arcade de XIX-eme la ferestre, peretii curbati dupa cladirea cu iesire in doua strazi si cerul de afara curat, direct pe podea.

Se intoarce domnul si pretinde ca are de dat, stiti, doar inca un telefon de cateva minute, pana atunci – explica pentru tanarul din fata mea- Stii ce sa… Ai inteles… - coboara vocea de fiecare data si lasa suspansul deplin pentru fatza pustiului inocenta, cu ochii cascati a mirare si care repeat in nestire, dar putin repliat, poate de miros : Daa, da, sigur ca da. Dar stii tu, ti-am explicat, situatia financiara, tot, ca intotdeauna, sa stim si sa aflam, asta vrem sa vedem, vai, domnisoara, dar .., Domnisoara, nu?, zambeste teatral individual.

TBContinued

Bullet pointing guide for corporate memory - INTRO

Vulcanic, subtire, un golan filomanierist, cascador al improvizatiei cu program pe urmatorii 10 ani. Un riguros pana intr-acolo incat isi permite sa uite detalii de cotidian, un incurca-lume curios si guraliv, cu ochii deschisi pana in strafund. Care citeste intuitiv si-si da timp sa verbalizeze, care isi recunoaste unele rasfaturi, cand au iz de ierburi amare. Acut, a-rabdator sa explice, dribleaza ironic enunturi concise, eliptice, abordeaza ortografia de messenger cu naturalete, la fel cum apare dupa o vacanta mai lunga cu fata arsa de soarele de pe mare.


Un tip care lucreaza perfect disciplinat, cu genunchii si cu gleznele perfect aliniate, regizor al fortelor feminine cu atat mai complicat de inteles cu cat e mai opus, constient, solar.

contabila de la izvor. alt teisani, reloaded

Copil de contabila de Focsani. Emancipata de la cozonaci, cu casa de vacanta si manusi pentru gradina. Copil de functionarul, dragul de el, mai fuge la o dusca in bucatarie, expediat la culcare imediat ce apare mira pe Tvr 1. Trimis Du-te draga, mai uda si tu fasolea, gaseste niste stevie ca are vitamine, sa fac un bors la copiii astia, Saracutii stresati de Bucuresti.


Da, mami, tu stii ce e mai bine, du-te tu sa vorbesti, voi stiti cum sta treaba cu autorizatiile pentru gard. Vai, draga, cat pot vorbi femeile astea.

Iar eu inciudata de neraspuns, uf de ce nu le-am facut sa taca pe gastele astea care imi indruga verzi si uscate despre taxele catre stat.

Iesit in lume si emancipat prematur, a descoperit pantofii scumpi, tricoul e necalcat pentru ca de ce am irosi energia electrica degeaba, nu stii cate paduri sunt decimate anual ?

Ce teroare sa te confunzi, sa te scufunzi in platitudinea astora care si-au facut o casa la tara si dupa aceea au descoperit ca nu pot avea apa curenta.

Si fantoma din vale, apare-dispare, nu prea o vezi, au casi facute inainte de revolutie, sunt vecini cu vicele, echipa noastra le-a ridicat-o. E o fasneata nevestica profesorului, culege ciuperci si alerga, cu ticoul ei verde, sa le insire in curtea babei Rada, sa i le aleaga asta pe cele otravitoare, face o zacusca din ele, e fasneata foc, i-a fost studenta, aa ii cunosti, au o casa, cum, stii, imm, bine, n-ai udat, draga, panselele, Ba da, Nu ti-am spus ca se usuca, inca e puternic soarele,

Stiti, s-a dus baba la izvor cu doua galeti si un carlig din ala, Doamne, n-as suporta, cobilita ii spune, nu stiti voi, tocmai pana la izvor, auzi, au iesit fragutzele, Danutza, ii trimitm pe Nelu ca pe noi ne prind, sunt ai lor salcamii.

Ce tulbure sa vorbesti, trebuie sa le spui ca daca rasucesti cornul drept, vaca iti da lapte, iar daca rasucesti cornul stang iti da miere, rad parintii dar nu inteleg de unde vorbesc, raman adultii in asteptare, nu stiu reactiona, daca cineva se crede mai destept si vrea sa isi rada de ei ? O !

Vaaai, are boboci, ce ai draga ne-ai speriat, florile mele, tu habar n-ai, au dat boboci, nu mai stiu de care sunt, dar.

Cimbrisor, culege, draga si tu, ce stai deoparte, chiar nu vrei in tabara, culege nu te da desteapta, e coada calului si face bine la afectiuni. Nici nu stii ce buna e. Ati adus cimbrisor, bravo, ia uite draga, a aparut, dar nu e bun acum, ca nu are floare, tocmai floarea da savoare, si ce daca nu ai probleme cu rinichii, Sorin bea ceai din asta, e bun, draga, daca te obisnuiesti cu gustul, si face si bine.

Baba Rada vine repede, ce ti-ai luat, vecina, niste pansele, tanti, credeam ca trece gaterul dar nu era, nu stiu cum le-a scos de sub o carpa, asa, nu mai bea Nelule ca s-a acrit berea aia. Adu-ne alta, de la rece, asa, vecina, ia, ca e buna, pe seceta asta, ne rugam la Dumnezeu sa ploua. Da bine, vecina, numai dumneata sa-ti pui pansele, cat au costat, ei cat, iti dau, nu vrei tanti si mata cateva fire, nuu, eu is batrana de-acum, nu mai pun pansele, nu, poate nepoata, stii, are o rabdaree.

Curioasa baba. Ia, mama, luati si mancati, ca se raceste. Apa rece, de izvor, nu vreti un pahar – sanatate curata, dar ce te racoreste, aa, nu, da, bine, nici eu nu beau, sunt broaste, drga, pe cuvant, nu suport, sunt broaste mari si eu cand mi-am facut casa la tara mi-a zis Mia, -vecina mea- m-a avertizat ca la tara acolo o sa-ti fie greu, ca sunt insecte, serpi, ciocarlii, poti tu sa traiesti acolo, da sa stii ca eu nu. Mie nu mi-e frica. Doar de broaste. Mai copii, nu mergeti si voi pana la izvor, e o minune poienita asta, sa vezi ce miros, haide, mama, ca face bine dupa masa. Va mai racoriti si voi, asa, de la brau in sus, ce senzatie placuta, nu stiu, pe mine ma deconecteaza, ma relaxeaza total.

Ce fauna, baiat de contabilitza cu debit verbal. Am auzit eu la televizor cum e cu indemnizatia de mame, de trei ori au spus, zau, nu-mi spui tu cum vine asta, aaa, daa ??

Noi vrem sa intram in Europa si ne rugam sa ploua, ca sa avem cu ce ne spala.
Photo? Aaa, pacat ca e in franceza.

Si tu, Te duci, Moni, in Danemarca?

conversatie cu link

Vorbeam astazi despre contractul lui google cu clientii lui de servicii free, despre transparenta necesarei excluderi de responsabilitate legala a providerului –concept promovat si de Nixon care s-a declarat, cu aceasta ocazie, impotriva serviciilor secrete- ca urmare a lipsei de control efectiv asupra continuturilor de mail, depre ruterele de informatii necriptate, la fel de usor accesibila, fragila corespondenta electronica precum un plic, pe care il poti rupe ca sa citesti. Limonada plus cuba libre egal doua voci care vorbesc monden despre joburile lor hihiii, dar ce nais perspectivele deschise, nu? Oricum, contractul Google cu clientii sai de servicii free a fost declarat un event social, un punct important in istoria oamenilor


Ce nais sa urmaresti conversatia si sa o analizezi ironic, dupa ce tocamai ai criticat-o scurt, iataaa ce ne mai duce capul, unde ne mai poposeste mintea in afara ambitiilor si hranei cea de fiecare zi, la un sfarsit de saptamana.

Cu o nevoie urgent de Platon, mitul pesterii. Textul, pe hartie, poate il are, ce bine.

Asta in ciuda unor insinuante elucubratii emotionale si auto-parodice despre prestatia efectiva a zilei. Jucati la 6 din 49, nu se stie, desi,

Azi, cu link pentru ca e public déjà: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/148621/supradoza_personala

DN1

Creka sunt lucruri pe care le invatam din nou pentru ca ni le aducem aminte. Sau aducandu-ni-le aminte.


Sunt orase pe care le stim pe dinafara, cat de nou trebuie sa fie DN1, de la Academia de Politie pana in Baneasa, toate masinile stau, mai merg, mai stau, intai-a doua, nimic spectaculos, nimic nou. Nici nu vedeam cladirea KPMG, habar n-am cand am trecut pe langa Bavaria Motors, stiu numai ca liniile de tensiune-telefonie etcaetera se prelingeau pe cerul ala de la ora sapte si jumatate seara, incepe sa se insereze si e mai violet decat asta vara, de obicei nu vad stralucirea capotelor masinilor, niste obiecte care se misca deasupra liniei barbiei mele, acolo, pe unde vin avioanele spre balizaj, stim cu totii ca in coada aia toata lumea studiaza pe toata lumea, transformati cu totii intr-o masa diform sociologizanta, ferm auto-moralizatoare, nostalgie care uita programarile de maine si te lasa sa respiri pentru ca uiti umilinta statului pe loc, stii atata de bine momentul pentru ca ai invatat deja rabdarea in orasul asta care alearga, guerilla de dupa-amiaza e bine-venita, de obicei stam cu ochii pe pereti sau la altii, mai mult sau mai putin absenti, dar oricum izolati pe insula noastra climatizata, uneori si foarte electronica - uitam, asadar.

Sau ne pomenim ca se vad, cum in asta-seara, doar straluciri, ca in spatele unui geam in ploaie, irizari proprii uneori unei tensiuni crescute in neliniste, cascam ochii si mai lasam pleoapele sa-si faca rondul instinctiv, altfel cu ei deschisi de tot, rotunzi, privind inspre inapoi, inspre nimic, deruland acvatic gandurile si uneori articuland cuvintele ca sa ne iasa din gura, asa e, da, imi pare rau, am sarit dintr-o conversatie dificila direct afara din masina, multumesc ca ai venit dupa mine as fi spus daca ma hotaram sa rostesc, am abandonat cum de multe ori facem, am fugit de intelegere, mi-am pus nervii in cap si am abandonat, cum usor se stie ca ne e de multe ori cand se vede conflictul, cand e aproape ori poate, cand nici nu incepuse defapt, decat in capetele, in genele serii asteia diferite.

Vezi numai ce ti se nazare, nu vezi decat rareori ce este,

Mai citim carti simple si complicate ca asta si ne mai aducem aminte, ca prin ceata, ca asa suntem, mai invatam o data simplicitatea tacerii sau a spusului cu rost, dar mai ales pe cea a spusului necesar. Ne aducem aminte ca a da iluzii sau macar a le intretine e chiar dispret, si manifest, ca, de pilda, chiar daca ei sau lui i-ar placea sa i se spuna atunci, pe loc, si chiar daca si-a faurit o convingatoare teorie si chiar o dialectica de gesturi in a o cere-demonstra, poate tu nu esti acolo, nu esti asa pentru ca momentul tau de spus e diferit si ca, desi pare o idée buna – “sa spui cand e momentul sa spui”- care se poate aplica bine eticii intotdeauna conventionale a unui tete-a-tete, defapt e elementar innocent dar cumva naiv sa te lasi furat de ideile acelea, chiar bune, dar care nu sunt ale tale. Cu cat apreciezi mai mult demonstratia teoretica, cu atata poti ignora realitatea cealalta, a ta, a radacinilor tale, a propriei tale intelegeri teorii. Sigur, nu toti se obosesc sa isi puna in cuvinte teoria, cu atat mai putin sa o faca cunoscuta, dar aceia care o fac, sigur isi urmaresc, isi doresc ceva si go ahead. Iar bresha rationalitii proxime se afla intotdeauna in vointa noastra de a intelege, pentru ca emotia puternica. Si atunci, desigur cu conditia sa pricepi la timp, mai bine taci.

Divagam, divagam cate-n luna si stele, asa facem cand ne doare, in direct, un frate, o sora, cand ne doare o suferinta care nu e a noastra si pentru care nu putem face decat foarte putin, ce pastile sa aducem in batalie, daca nu cele ale concretului. Ce sa faci, cand ii vezi ochii aia chinuiti, ce sa-i faci, si cand te gandesti ca nici eu macar nu sunt in stare sa spun direct – nu e bineeeeee nuuu asaa, hai, fa ceva, lupta impreuna, nu pot eu singura, lasa-ma sa merg cu tine unde esti tu, si cand ea plange neputinta neputintei ei de a ma fi facut pe mine sa imi strang pumnii pana la sange pentru ea, oare cum sa pui capat, oare unde sa rupi lantul asta si cat de dur trebuie sa fii intr-o zi, cat de adevar trebuie sa vorbesti, defapt, cand nici chiar eu insami nu am acest exercitiu, cum sa fac, cuum.

Si, in orice caz, nu ma alunga. Ce , cat se simplu trebuie sa fie capitolul din cartea asta, ori poate o intreaga jumatate din ea, ca sa iti aduca aminte sa inveti iar simplitatea cuvantului spus cand ii trebuie spus, a alegerii pe care o faci sa, din nou, in orasul asta, iubesti, sa faci pentru ea din toate puterile tale. Asta e, asa facem, asa suntem cu totii, in masini diferite, cu servo-directii e care numai mainile noastre le cunosc, asa suntem in rabdarile noastre de DN1 cu totii, pe toti ne scot din sarite continentele care nu mai gasesc al meu, mereu, acasa, fiecare isi inalta propriul lui heeeei catre luna, de parca am latra.

Si, ca sa consemnez, cainele se cheama Gasit. Cartea e Pestera lui Saramago.

Azi,