DN1

Creka sunt lucruri pe care le invatam din nou pentru ca ni le aducem aminte. Sau aducandu-ni-le aminte.


Sunt orase pe care le stim pe dinafara, cat de nou trebuie sa fie DN1, de la Academia de Politie pana in Baneasa, toate masinile stau, mai merg, mai stau, intai-a doua, nimic spectaculos, nimic nou. Nici nu vedeam cladirea KPMG, habar n-am cand am trecut pe langa Bavaria Motors, stiu numai ca liniile de tensiune-telefonie etcaetera se prelingeau pe cerul ala de la ora sapte si jumatate seara, incepe sa se insereze si e mai violet decat asta vara, de obicei nu vad stralucirea capotelor masinilor, niste obiecte care se misca deasupra liniei barbiei mele, acolo, pe unde vin avioanele spre balizaj, stim cu totii ca in coada aia toata lumea studiaza pe toata lumea, transformati cu totii intr-o masa diform sociologizanta, ferm auto-moralizatoare, nostalgie care uita programarile de maine si te lasa sa respiri pentru ca uiti umilinta statului pe loc, stii atata de bine momentul pentru ca ai invatat deja rabdarea in orasul asta care alearga, guerilla de dupa-amiaza e bine-venita, de obicei stam cu ochii pe pereti sau la altii, mai mult sau mai putin absenti, dar oricum izolati pe insula noastra climatizata, uneori si foarte electronica - uitam, asadar.

Sau ne pomenim ca se vad, cum in asta-seara, doar straluciri, ca in spatele unui geam in ploaie, irizari proprii uneori unei tensiuni crescute in neliniste, cascam ochii si mai lasam pleoapele sa-si faca rondul instinctiv, altfel cu ei deschisi de tot, rotunzi, privind inspre inapoi, inspre nimic, deruland acvatic gandurile si uneori articuland cuvintele ca sa ne iasa din gura, asa e, da, imi pare rau, am sarit dintr-o conversatie dificila direct afara din masina, multumesc ca ai venit dupa mine as fi spus daca ma hotaram sa rostesc, am abandonat cum de multe ori facem, am fugit de intelegere, mi-am pus nervii in cap si am abandonat, cum usor se stie ca ne e de multe ori cand se vede conflictul, cand e aproape ori poate, cand nici nu incepuse defapt, decat in capetele, in genele serii asteia diferite.

Vezi numai ce ti se nazare, nu vezi decat rareori ce este,

Mai citim carti simple si complicate ca asta si ne mai aducem aminte, ca prin ceata, ca asa suntem, mai invatam o data simplicitatea tacerii sau a spusului cu rost, dar mai ales pe cea a spusului necesar. Ne aducem aminte ca a da iluzii sau macar a le intretine e chiar dispret, si manifest, ca, de pilda, chiar daca ei sau lui i-ar placea sa i se spuna atunci, pe loc, si chiar daca si-a faurit o convingatoare teorie si chiar o dialectica de gesturi in a o cere-demonstra, poate tu nu esti acolo, nu esti asa pentru ca momentul tau de spus e diferit si ca, desi pare o idée buna – “sa spui cand e momentul sa spui”- care se poate aplica bine eticii intotdeauna conventionale a unui tete-a-tete, defapt e elementar innocent dar cumva naiv sa te lasi furat de ideile acelea, chiar bune, dar care nu sunt ale tale. Cu cat apreciezi mai mult demonstratia teoretica, cu atata poti ignora realitatea cealalta, a ta, a radacinilor tale, a propriei tale intelegeri teorii. Sigur, nu toti se obosesc sa isi puna in cuvinte teoria, cu atat mai putin sa o faca cunoscuta, dar aceia care o fac, sigur isi urmaresc, isi doresc ceva si go ahead. Iar bresha rationalitii proxime se afla intotdeauna in vointa noastra de a intelege, pentru ca emotia puternica. Si atunci, desigur cu conditia sa pricepi la timp, mai bine taci.

Divagam, divagam cate-n luna si stele, asa facem cand ne doare, in direct, un frate, o sora, cand ne doare o suferinta care nu e a noastra si pentru care nu putem face decat foarte putin, ce pastile sa aducem in batalie, daca nu cele ale concretului. Ce sa faci, cand ii vezi ochii aia chinuiti, ce sa-i faci, si cand te gandesti ca nici eu macar nu sunt in stare sa spun direct – nu e bineeeeee nuuu asaa, hai, fa ceva, lupta impreuna, nu pot eu singura, lasa-ma sa merg cu tine unde esti tu, si cand ea plange neputinta neputintei ei de a ma fi facut pe mine sa imi strang pumnii pana la sange pentru ea, oare cum sa pui capat, oare unde sa rupi lantul asta si cat de dur trebuie sa fii intr-o zi, cat de adevar trebuie sa vorbesti, defapt, cand nici chiar eu insami nu am acest exercitiu, cum sa fac, cuum.

Si, in orice caz, nu ma alunga. Ce , cat se simplu trebuie sa fie capitolul din cartea asta, ori poate o intreaga jumatate din ea, ca sa iti aduca aminte sa inveti iar simplitatea cuvantului spus cand ii trebuie spus, a alegerii pe care o faci sa, din nou, in orasul asta, iubesti, sa faci pentru ea din toate puterile tale. Asta e, asa facem, asa suntem cu totii, in masini diferite, cu servo-directii e care numai mainile noastre le cunosc, asa suntem in rabdarile noastre de DN1 cu totii, pe toti ne scot din sarite continentele care nu mai gasesc al meu, mereu, acasa, fiecare isi inalta propriul lui heeeei catre luna, de parca am latra.

Si, ca sa consemnez, cainele se cheama Gasit. Cartea e Pestera lui Saramago.

Azi,