Ma suna. Ma cheama. Pun rochia si tocu potrivit, ma duc.
Caut bezmetic adresa, sun ca intarzii, ajung intr-un final, ca din intamplare chiar pe strada aia eram, in aventura de a ma intoarce cumva pe Calea Traian fara sa iau iarasi sinele de tramvai in botul masinii. O stradela laturalnica, cotita la un moment dat intre un bloc in mijlocul drumului si un sens interzis.
Zaresc numele strazii, parchez si caut. Poarta rosie , prima pe stanga. Intru in gang, o cladire veche, poate de inceput de secol, pe trei etaje doar doua apartamente. Sun, vezi indicatiile, la butonul pe care nu scrie nimic – al doilea, fireste. Se aude o voce voalata care intreaba cine sunt, zic si se deschide o usa grea, cu feronerii la geam. Scari in spirala, cu lumina de sus, de undeva. Primul etaj nimic, la al doilea sunt doua usi.
Una arata ca acasa, iar pe sonerie e un afis scris cu pixul si lipit cu scoci isteric “Sunati la usa din dreapta”. Cea din dreapta e obscur ferecata, ca un seif, cu yala imensa in mijloc. Nu scrie nimic, deci sun. Deschide o don’soara pe modelul patrat dar cu haine sexy, o creatza din aia cu freza de canish – breton si pana pe umeri cade permanentul, ori poate natural, mai stii, biata de ea. Imi explic imediat timbrul voalat prin figura care ma invita, fara sa se uite prea bine la mine, sa ma asez pe unul dintre scaunele inghesuite langa un perete – biroul ei secretarial e ascuns de designer dupa un paravan metallic, intre inoxuri si autocolante rosu rubinii. E ok, are imprinamta, un fax si birou la care e clar ca mai si lucreaza. Nepoftitii nu trebuie sa vada, dar pot trage cu ochiul la ce are pe masa, nu e cana de cafea, e tarziu, dupa sase seara. In schimb, cine stie la strigatul cui o fi ascuns dupa paravanul ei, unde altundeva, sprijinit de perete, un afis din ala inramat pe vertical in maroniu, cu imaginea unui teanc de bani postat ca “My first million $”. Ok, e unul pe acolo pe care l-a chinuit bunul simt.
Ma intreaba, distrat, daca am un CV imprimat, daca nu – se rezolva, sa-i zic numai. I-i dau in versiunea grafica aprobata de mine si astept.
E un hol mic, izolat de o incapere luminoasa si de un coridor in dreapta usi de lemn masiv, vopsite a vechi, dar nu rele, deloc. Cu geamuri de sticla rotunda, in ochiuri a lentil concave, straluceau in lumina aia.
Dincolo ma uit si – o masa ovala, destul de mare, in jurul careia puteai strange mai multi clienti, invitati etc. E o firma care pe net aparea cu doi actionari britanici, fara fata comerciala, dar care isi dau silinta ca niste voluntari dintr-un ONG versat sa-ti inspire calitate sau cine stie, poate clar-obscur. Fac.. consultanta in business, poate financiara, poate legal, nu se stie. K, se deschide usa din fata si apare un prafuit cu sacou ecosez pe verzui, purtat la niste pantaloni dubiosi – cu pense, gri, plus o camasa de culoare incerta.
Apare in prag, lasa clanta din mana si face o plecaciune la 90 de grade cu mana dusa galant la piept, Sssunt onorat, sasaie. Cand s-a ridicat a avut gestul ala de a-si alunga din ochi freza carunta. Un nene cu pometii rosii injectati si o privire cam tulbura.
Ma apropii, ingaima ceva din care pot distinge un Va rog, va rog, ca si cum, dar defapt nu poti sti, te cam intrebi ce-o vrea sa zica pentru ca nu prea intelegi. In sfarsit isi reidica frez si ma intreaba daca eu sunt, imi explica cum ca timpul e money si ma lasa fara respiratie: un damf de wiskey, probabil, sanatos, proaspat, cultivat inca de dimineata. Raman fara suflu un minut si imi revin, sigur, eu sunt… Imi retine mana poate un minut intreg si se uita lung, destul de acut, interogator, nesigur doar pe genunchi.
Dau sa intru si, intrigat, respira adanc – cinci minute, cinci lungi minute in care se uita lung si insistent, intorcandu-se teatral catre fereastra, ca si cum ar fi evident ce vrea. Nu e, dar ok, spun Sigur, eu am intarziat. Stie si lungeste vocala ca sa sublinieze. Daaaaa, ai intarziat. Intra, te rog.
Pleaca si se intoarce din drum precum Colombo, cu sipnarea putin incovoiata, poate de greutatea propriei importante, din nou va roog, va rrrog, lasase usa deschisa la birou. Intru si ma asez desi ma invitase cam intrigat, nu asta voise tace din nou si se hotaraste sa faca o gluma – e o placere sa va cunosc, deschid gura sa rad si-mi doreste scurt sa n-am de a face prea mult cu oameni ca el, insistent individ, ori poate sa ma priveasca din nou, ca un paianjen, inca niste minute extatice. Cu plecaciunea aia repetata la nesfarsit, din care, uneori, se ridica intr-o declamatie latineasca cum ca dura lex sed etc si ca vocatia avocatului, talentul, talentul e cel definitoriu, iar eu vreau sa vad cum gandesti. Ca avocatul nu are alt tel, money, money si iar… (si asteapta completarea ca la eurobingo, iar eu il cadorisesc doar cu o ridicatura intrebatoare din umeri). Pleaca iar.
La masa aia ovala ma instalez pe un scaun de piele, rotativ si comod si il astept. Inca sapte plecaciuni, inca paispe priviri lungi, directe, pe sub sprancene, patrunzatoare cumva, iscoditoare. Din nou gestul ala cu bretonul din ochi si iese din scena.
Vorbeste criptic la un telefon din biroul alaturat, usa e deschisa, pe urma da niste instructiuni neinteligibile cuiva care aproba mereu, Deciii, ai inteles, nu facem asa, actionam intelligent, vezi sa nuu… (va rog imaginati-vi-l pe Octavian Cotescu in rolul unui sef tampit, dar sarlatan imberb, plin de plecaciune, vocea era aceeiasi), fara sa-l vad, barbia lui se inclinase ca sa dea greutate pickului de inteligenta dezvaluit subit, far a devoila, totusi.. Ma intrebam daca sticla de pe biroul lui.. pariam déjà pe un burbon maroniu si franc, in sticla direct langa paharul de cristal cu fatetele alea taiate clasic in partea de jos, si fara gheata, n-avem timp.
Termina convorbirea si brusc, apare. Il trage dupa el pe tanar si mi-l prezinta ca pe consilierul care imi va pune niste intrebari generale, inainte sa vina el cu chestiuni tehnice. Plecaciunile din nou, sarutarile interbelice de maini, dispare pe usa si intr-un minut, iese de pe coridor impreuna cu un tip masiv, il conduce, pleata soioasa se opreste ostentativ sa ma vada – se uita evaluativ si iese, fara macar sa nimic, ce salut, ce prezentari, monser, iese pe usa.
Biroul superb, cu ochiuri de cristal la geamul usilor interioare, arcade de XIX-eme la ferestre, peretii curbati dupa cladirea cu iesire in doua strazi si cerul de afara curat, direct pe podea.
Se intoarce domnul si pretinde ca are de dat, stiti, doar inca un telefon de cateva minute, pana atunci – explica pentru tanarul din fata mea- Stii ce sa… Ai inteles… - coboara vocea de fiecare data si lasa suspansul deplin pentru fatza pustiului inocenta, cu ochii cascati a mirare si care repeat in nestire, dar putin repliat, poate de miros : Daa, da, sigur ca da. Dar stii tu, ti-am explicat, situatia financiara, tot, ca intotdeauna, sa stim si sa aflam, asta vrem sa vedem, vai, domnisoara, dar .., Domnisoara, nu?, zambeste teatral individual.
TBContinued
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu