Patru.

E ca senzatia aia pe care ti-o da un film ca 21 Grams.. Vrei sa faci ceva, dar nu poti, enervat déjà la a treia incercare, sa controlezi miscarea gatului, simpla, spre drepta, sa vezi ce se intampla, de ce scartaie usa aia pe care ai lasat-o inchisa. Nu te poti intoarce, adica nu reusesti sa percepi campul vizual pe care ti-l doresti. E cand incepusesi un vis de senzatie de care, indepartandu-te cumva –chiar si asta stii-, nu te poti desprinde pentru ca stii exact ca acolo erai chiar tu, pentru ca simteai exact senzatia, cu nasul, cu nervii toti, si nu poti vedea usa aia, desi tragi raaau de tine, petntru ca senzatiile din vis sunt atat de puternice si defapt reale, incat, desi te trezesti, nu o poti vedea. Si te panichezi, intre somn, ca nu te poti misca unde vrei sa te misti, ca nu controlezi. Si ai timp sa crezi, inclusiv, ca esti intr-un subit, poate chiar iremediabil colaps fizic, atata vreme cat pur si simplu nu mai poti vedea ce vrei, pentru ca nu te mai poti misca in directia pe care o ordoni cu mintea. Vointa, si absenta ei, sunt de o forta greu de imaginat ziua. Realizezi doar in somn puterea ei. Semi-somn ori simplu contrast- daca nu poti, macar stii ca vrei, desi nepuntincios.


Traiesti senzatia - si as folosi un cuvant englezesc pentru ca nu exista un adverb corespondent in limba romana – both in somn si in trezie. In somn, pentru ca acolo se dezvolta si se defineste puternic, in trezie - pentru ca ramai cu ea, vie senzatia, vie neputinta. Ca o, daca acest cuvant nu ar detine uzanta unei conotatii religios si laic necesar positive - ca o revelatie. A neputintei. Nu inchipuite, ci real-sigur incercate.

Norocul e ca a sunat un telefon. Pulsul a inceput sa galopeze constient, cu ochii inchisi inca, asistam la trezire. Cand mi-am auzit respiratia clar, in ritm nefiresc, sacadata, acum ca dupa alergare, am avut curajul sa deschid ochii complet. Eram la mine, culorile-luminile familiare, in dreapta mea era telefonul care sunase, smulgandu-ma din.

Despre cum vrem sa controlam lumi care nu ne apartin momentului.


De-aia nu dorm ziua. Ma bantuie cu anii si nu uit. De-aia trebuie lumina zilei dimineata la ora 7 si ceva, in iunie, cand rasare soarele direct in ochi. Cand ii deschizi pentru a il primi, orbitor si bun.

La vie est ailleurs.

Trei

Nordsee, mall, duminica dupa-amiaza. La masa noastra, un panda le explica celor doua agrafe colorate ca si-l doreste pe taticul lui, ramas in magazin din cauza a doua fete rele. Pe masa din stanga, déjà plina cu tavi, odihnesc crevetii, in asteptarea randului lor firesc – supa intai, felul doi pe urma desertul la sfarsit. Ridic privirea, un baiat mai curatel si un cuplu. El, in bluza lui de trening, alb cu, discret, putin albastru. Langa freza US Army putin incurcata, o domnita suvitata, cu cerceii clips de aur, atent fardata si buze pline, agreabila, un ruj aramiu si trasaturi putin aspre, dar bine desenate.


E fantastic de bun locul, i-as atarna acolo pentru a-i privi. Eu, tolanita neglijent, sustineam agrafele. Ei mancau.

Treningul e decis si ii este, evident, foame. Ea ridica ritmic o mana fina, cu unghii ovale si lacuite discret. Are grija sa tina buzele lipite cand mesteca. Are grija sa duca furculita la gura, spatele ramane drept si apetitul sub control. Atenta, vorbeste gesticuland incet cu celalalt. Nu inteleg de ce tot inclina barbia spre dreapta pentru a culege mancarea si banuiesc imediat o gestica disimulata pentru jacheta de vis-a-vis.

Dar cotul ei e lipit de masa si mi se arata si degetele-i ingrijite, care il imping discret pe cel mic inspre luminatorul insorit. Mesteca incetisor, cu obrajii plini. Jenata obscur, incearca un zambet amabilafabil. Draga de ea. Daca i-ar spune cineva ca e frumoasa, poate s-ar relaxa, macar de-ar rade.

Pe langa noi trece alene o silfida eleganta care culege, absent, toate privirile uimite ale trecatorilor. Se rupe filmul, la loc comanda. Sucul e prea rece iar panda s-a potolit, pofticios.

Doi.

Un DAF pe Aviatorilor, sa intre pe Dorobanti. Soferul – un tip carunt, mai plin din fire si aparent calm, scoate o lamiae sfrijita si un cutit. Intai - a doua, se opreste din nou. Tine, expert lamaia si cutitul intr-o mana si dezlipeste atent eticheta ovala de pe fruct. In spate, pasagerii calmi, e vineri si merg acasa. O ia si ramane o clipa cu mana in aer – cauta un loc liber pe parasolarul autobuzului. Trafic. O aplica, probabil ca are déjà o colectie, nu se vede de soare. Asta mi-a amintit de o poveste citita pe undeva despre haosul dintr-un microbuz de naveta, unde un tacticos isi ia micul dejun cu ceapa si slanina afumata, iar soferul disperat, curata patru-cinci portocale si arunca pe geam cojile, sigur ca in capul altora, din mers.

Unu

Pe aleea in Herastrau unde vin veveritele. Trec, ciocnindu-se, doi: ea pe la vreo 50 poate, blonduta, pe patrat, genul care vinerea lucreaza pana la 13.00 si poarta jacheta bej pana la genunchi si geanta neagra; el - in negru, cu putina briantina si un tiv desfacut peste pantofi mai inalti, calca pe el in praf. Ea, un pas in urma, se lupta cu o batista. El are o carte in mana si se intoarce cu un ordin jovial dar ferm “Cu forta!! Forta!” Ea se lupta in continuare cu batista iar el o inconjoara, semi distant, retinandu-si un zambet. “Baga forta, nu asaaaa”. Am uitat - el are un sacou negru, reiat, din cele care par elegante.

Ce expresie de afectiune, neasteptata si vizibila.

moment anement

Si, citindu-l, mi-am adus aminte raspunsul pe care nu l-am stiut pe de rost azi, la intebarea lui Calin –Zi-ne acum, spune-ne, cum faci, care e secretul? I-am aratat lacasul a doua rotite de la etaj, care par sa nu functioneze bine si am sugerat ca poate asta e. Dar, defapt raspunsul era in alta parte: Parem nebuni si parem ciudati si slabi si oricum veti vrea sa spuneti, dar, in ciudatenia asta de halo social care ne inconjoara, n-am uitat niciodata ca exista primavara. Nu ca nu mi-a lipsit, in nerabdare, dar ca intotdeauna am putut rade si zambi pentru ca stiu exact ca exista. De aici si obstinatia de non-entuziasm in fata a ce ni se arata la microscop ca e bine ori facil de avut, ori imediat aproape, uneori next door - in fata, adica, a cate unui anotimp care nu apartine nicicui. Secretul e, asadar, in Pot rade pentru ca stiu sensul, iar virajele nu sunt decat drumul.


Mai stiu si ca vara vine brusc si sacadat, in momente, si cu asta ma ocup zilele astea- cu autoconvingerea firescului de a accepta ca putem avea momente fericite, dar ca asta nu inseamna ca ele vor coloniza zilele sau lunile sau orele noastre toate. Restul vine cu valul, restul vine cu filosofeala de a te uita la luna si a o imparti la doi, ca-ti vine sa o trimiti in zbor pe un alt obraz de perna moale. Si e ciudat, pentru ca proiectam in maine - cu fiecare zambet - proiectam dorinta puternica, suflul faptelor, senzatii noi si multe si iar si mai vreau si ne trezim ca, rationali de-am fi, ne-am astampara naibii si am vedea realitatea - a plecat, fratilor, prieteni dragi, lume, a venit un moment si a plecat. Capra si lupule cu trei iezi, sora mea, parintilor, copila ruxa, Vama veche, dragilor, a plecat, s-a intors acolo de unde a venit.